VOX INVENTICA

 Conţinut
1. Peregrinări prin istorie
2. Personalităti din istoria universală
3. Istoria românilor în imagini
 

Peregrinãri prin istorie
Motto: Trebuie sã luãm din trecut focul, nu cenusa( J. Jaurès).

Epoca preistoricã sau strãveche, dinainte de aparitia documentului scris si a primelor state, cuprinde procesul de antropogenezã, prin care omul a trecut din starea de animalitate la cea de umanitate, caracterizatã în principal prin pozitia bipedã, limbaj articulat si gândire. Desprinderea omului din rândul atropoidelor superioare este plasatã în cuaternar, având ca puncte de reper glaciatiunile Günz, Mindel, Riss si Würm. Înaintarea calotelor de gheatã polare si ale marilor lanturi de munti, urmate de lungi perioade interglaciare, când clima s-a încãlzit, a avut drept consecintã transformarea si adaptarea florei si faunei la conditiile schimbãtoare ale mediului ambiant. Astfel s-a produs trecerea omului de la prehomini (Australopithecus, Homo habilis) la euhomini( Homo erectus, Homo neanderthalensis, Homo sapiens), proces variabil în spatiu si timp, continentului african revenindu-i un rol însemnat. Din Africa omul s-a rãspândit progresiv pe tot globul: mai întâi în Europa si Asia, apoi grupe umane din sud-estul Asiei trec în Australia, iar popularea Americii s-a produs în mai multe rânduri prin Siberia orientalã si Alaska.
Homo sapiens, a apãrut în urmã cu circa 200 000 de ani, fiind cunoscut în trei variante, denumite dupã numele localitãtilor unde s-au descoperit urmele sale:
- Cro-Magnon, tip antropologic înalt care ar putea fi strãmosul populatiilor europene
- Chancelade, tip antropologic scund considerat strãmosul eschimosilor actuali
- Grimaldi, identificat prin trãsãturile sale negroide
Dovezile de anatomie comparatã si paleontologie au separat definitiv cele douã conceptii despre aparitia omului: *creationistã, strãmosii omului, Adam si Eva, sunt creati de Dumnezeu (Vechiul Testament, Geneza), *evolutionistã, omul se trage din maimutã (Darwin în lucrarea „Descendenta omului si selectia naturalã”).
Dependent de naturã, omul preistoric a început sã vâneze animalele prin hãituire, ajutându-se de tepuse sau latul din liane, s-a adãpostit în grote si pesteri unde s-au descoperit si vetre de foc pentru a se proteja împotriva frigului. Fortele de productie rudimentare au impus ca munca si împãrtirea hranei sã fie fãcute în comun între membrii unui grup social, bazat mai ales pe relatii de rudenie. Sarcinile vindecãrii bolilor, organizarea cultului mortilor, actele rituale cu continut magic, au fost încredintate vrãjitorilor, magilor sau samanilor. Prin desen, picturã, basorelief, altorelief, omul preistoric a reprodus direct si concret acte din naturã încãrcate de sensuri magice, de la statuetele din piatrã, os, fildes, argilã, reprezentând nuduri de femei, la picturile expresive din grotele Lascaux (Franta) si Altamira (nordul Spaniei). Începuturile dominãrii naturii prin domesticirea animalelor (ocupatie practicatã cu precãdere de bãrbati) si cultivarea plantelor (ocupatie practicatã initial de femei), descoperirea olãritului a tesutului (din fibre vegetale, din lânã sau mãtase), perfectionarea navigatiei (barca din mãnunchiuri de trestie, piroga, dupã ce înainte se inventase pluta), construirea unor sisteme de irigatie în vãile fertile ale marilor ape curgãtoare (Tigru si Eufrat, Nil, Fluviul Galben, Indul) a fãcut posibilã o modalitate sedentarã de a trãi si a dat o mai mare sigurantã vietii.
Este atestatã domesticirea câinelui pe toate meridianele, a oii în Irak, a lamei si curcanului pe continentul american, a porcului si calului în Asia, unde se cultiva orez, orz, grâu, secarã, vitã de vie, pomi fructiferi. Porumbul se pare cã este originar din Mexic. Conditiile prielnice din apropierea cursurilor de apã au permis formarea unor sate cu case circulare sau dreptunghiulare, cu pereti din lut si structurã din lemn, locuite de familii organizate în clanuri (bazate pe proprietatea comunã), între care au început sã aparã manifestãri rãzboinice.
Incercarile de explicare a existentei au aparut progresiv, pe masura desprinderii lui Homo Sapiens de linia biologica a antropoidelor. Din necesitate, dar si din curiozitate, omul primitiv a inceput contemplarea naturii odata cu dezvoltarea constiintei sale. Soarele, datator de viata, plantele si animalele, ca sursa de hrana, dar si fulgerele, trasnetele sau uraganele devastatoare au fost inzestrate cu puteri supranaturale care intervin implacabil in viata omului, lipsit de aparare. Astfel, ia nastere un tablou tulbure si fantastic despre realitatea inconjuratoare, bazat pe o diversitate de credinte care se intrepatrund - animismul, totemismul, magia, cultul stramosilor, cultul Soarelui,al Lunii si al stelelor.
Dominat de fortele naturii, omul credea în puteri supranaturale ale obiectelor si fenomenelor (animism), în posibilitatea acestora de a-l proteja (fetisism) si respecta relatia magicã dintre un animal si familia sa, sau aducea un omagiu sufletelor mortilor printr-un cult funerar. În acest spirit trebuie înteleasã civilizatia megaliticã care a construit monumente funerare din blocuri mari de piatrã, acele dolmenii dintr-o lespede de piatrã asezatã pe blocuri verticale, care închideau o camerã sepulcralã, apoi menhirii din blocuri verticale de piatrã cioplitã, plantati izolat pe aliniamente liniare sau în cerc (cromleh, henge), în sfârsit, impunãtoare nuragi sub forma unor turnuri de apãrare cu mai multe etaje. În sudul Angliei, de exemplu s-a pãstrat celebrul sanctuar solar de la Stonehenge, alcãtuit din blocuri de piatrã de la 25 la 50 tone, dispuse în cercuri sau potcoavã. Aproape 30 de temple cu fatade impunãtoare, coridoare si încãperi laterale ingenioase, altare pentru sacrificii (unde se finalizau neînduplecate credinte), flancate de douã, trei sisteme de curti în forma frunzei de trifoi, au fost construite pe arhipelagul maltez. Statuile menhir cu functii magice, înfãtiseazã, mai ales, figuri umane. Reprezentãri umane se gãsesc si pe vasele de ceramicã (Zeita de la Vidra) sau ca statuete (Gânditorul si perechea sa,descoperite la Cernavodã, Venus de la Willendorf - Austria ). Pictura scoasã la luminã împodobea intrarea grotelor sau unele stânci si cuprindea, mai ales, compozitii figurative monocrome care redau miscarea si respectau proportiile sau efectul de perspectivã. Prin stilizare s-a ajuns la geometrism în ceramicã, asa cum apare si pe vasele descoperite la Cucuteni.Culturi specifice epocii fierului în Europa sunt Hallstatt,Latene si Villanova. Pentru a cãpãta o viziune de ansamblu asupra începuturilor istoriei omenirii se prezintã succint datele esentiale.
Constituirea comunitãtilor primitive în epoca pietrei (paleolitic, mezolitic si neolitic)
Forme de organizare :ceata sau hoarda, ginta matriliniarã, tribul.
Ocupatii : confectionarea uneltelor din piatrã cioplitã sau slefuitã, culesul si vânatul, cultivarea plantelor si cresterea animalelor, tesutul, confectionarea vaselor din ceramicã, schimbul de produse prin troc.
Descoperiri : arcul cu sãgeatã, barca, producerea focului.
Constituirea raselor, a principalelor familii de limbi (semito-hamite, indo-europene) si popoare
Etnogeneza are loc în epoca metalelor (aramã, aur, argint, bronz, fier)
Caracteristici : trecerea la ginta patriliniarã si uniuni de triburi, aparitia proprietãtii private, stratificare socialã (aristocratie, producãtori liberi, sclavi), organizarea militarã, migrare si cucerire de noi teritorii, forme incipiente ale unor structuri de stat.
Lumea popoarelor din Orient :
-egiptenii s-au format prin amestecul unor triburi nomade din nord-estul Africii care au ajuns în valea fertilã a Nilului
-în Mesopotamia s-au asezat sumerienii si akkadienii în sud, babilonienii si chaldeenii în centru, asirienii în partea de nord-est, sirienii în stepa siro-mesopotamianã
-în Palestina s-au stabilit cannanienii, dupã care teritoriul a fost cucerit de evrei
-în China din diferitele triburi înrudite s-a format poporul chinez
-populatia autohtonã din India, numitã dravidieni, a creat civilizatia Harappa în valea Indului.
Migratia triburilor indo-europene spre Asia si Europa:
-mezii si persii s-au asezat în podisul Iranian, arienii în India, grecii au pãtruns în sudul Peninsulei Balcanice, divizându-se în ahei ( Pelopones), ionieni (Grecia centralã), eolieni (Grecia nordicã), ulterior dorienii au cucerit teritoriile aheilor; triburile italice s-au stabilit în Italia, dintre care latinii au întemeiat orasul Roma, iar etruscii au ajuns între Tibru si Arnus; tracii au ocupat un teritoriu vast în sudul si nordul Dunãrii de Jos, având ca ramurã nordicã pe geto-daci, iar din ramura sudicã au fãcut parte odrizii, bessii si moesii.
Epoca anticã a apãrut în mileniile V-II î.H. si a durat pânã în secolele III-IV d.H. sau chiar mai târziu în anumite regiuni. Este perioada din istorie în care se formeazã primele state, regate si imperii, apar documentele scrise care contribuie la acumularea si transmiterea pe scarã largã a cunostintelor.
Forme de stat :
*orase-stat : Ur, Nippur la sumerieni; Kis, Akkad, la akkadieni; Assur, Ninive, la asirieni; Babilon, la chaldeeni; Ugarit, Sidon, Tyr, la fenicieni; Sparta, Atena, Corint, la greci; Roma, la romani.
*regate si imperii
-Regatul Egiptului- faraoni, Menes, Tutmes al III-lea, Ramses al II-lea
-Regatul evreilor – regi: David, Solomon,
-Imperiul Persan- regi : Cirus cel Mare, Darius I
-Imperiul Macedonean-regi: Filip al II-lea, Alexandru Macedon
-Imperiul chinez- dinastii: Shang, Zhou, Han
-imperiul Roman- Caesar, Diocletian, Octavian Augustus, Traian, Diocletian.
Referitor la originile la originile poporului român se mentioneazã cã statul centralizat la geto-daci s-a format prin unirea triburilor din spatiul carpato-dunãrean sub conducerea lui Burebista (82-44 î.H.), dupã care s-a dezmembrat, apoi a fost refãcut de marele rege Decebal (87-106 d.H.). În cele douã rãzboaie din anii 101-102 si 105-106, Decebal este învins de Traian si cea mai parte a Daciei este înglobatã la Imperiul Roman, devenind provincie romanã.
Ocupatii de bazã : agricultura, comertul, mestesugurile si navigatia.
Credinte religioase :
*politeismul- zei supremi: Ra,la egipteni; Marduk,la mesopotamieni;Zeus,la greci; Jupiter,la romani; Zalmoxis,la daci.
*monoteismul:
-iudaismul la evrei (se sprijinã pe Vechiul Testament)
-crestinismul se bazeazã pe Noul Testament si a fost recunoscut la religie de stat în 313, de cãtre Constantin cel Mare. Iisus Hristos este parte componentã a Trinitãtii (Tatãl, Fiul, Sfântul Duh).
*budismul în India, confucianismul si daoismul în China, cu caracter filosofico-moral.
Arhetipuri (eroi civilizatori): Ghilgames, Prometeu, Hercule.
Experienta religioasa s-a dezvoltat in conexiune cu ritualul, simbolul si mitul dar si cu morala si filozofia pana s-a ajuns la dogme si doctrine elaborate la nivel de sisteme unitare, deosebit de complexe, care au rezistat probei timpului si au marcat profund viata unor comunitati in devenirea istorica. Mitul reprezinta reflectarea realitatii sub forma unor legende, istorisiri fantastice sau alegorii despre zei, eroi sau alte fiinte fabuloase.
Din punct de vedere al sferelor tematice si al modalitatilor de exprimare, se pot distinge diverse tipuri de mituri: teogonice, despre zei si atributele acestora, cosmogonice, despre aparitia lumii, etiologice, despre originea unor obiceiuri, traditii sau institutii care marcheaza profund viata comunitatilor primitive.
Unele mituri incearca sa explice fenomene din natura, ca de exemplu, in mitologia greaca miscarea Soarelui pe bolta cereasca este interpretata alegoric prin carul lui Helios. Multe evenimente din istorie au fost transfigurate la nivel mitologic (ciclul troian) dar si cutezanta omeneasca (indrazneala lui Prometeu de a domina natura, incercarea lui Icar de a zbura) sau sentimente omenesti eterne (dragostea profunda a lui Orfeu si Euridice, prietenia lui Oreste si Pilade, dorul neîmplinit al lui Eros si Psyche). În antichitate cultura a atins un înalt grad de dezvoltare . Pentru exemplificare se face o scurtã prezentare a unor domenii importante.
*Literatura greacã si romanã: Ode (Alceu), Idile (Teocrit), Iliada si Odiseea (Homer), Munci si zile (Hesiod), Oedip rege (Sofocle), Ifigenia în Aulida (Euripide), Arta iubirii Ovidiu, Eneida (Vergiliu), Fabule (Fedru).
*Stiinta: Matematica (Pitagora, Euclid), fizica(Arhimede), Astronomia(Ptolomeu), geogrfia(Strabon), Istoria(Herodot).
*Filozofia: Thales din Milet, Heraclit din Efes, Socrate, Platon, Aristotel.
*Dreptul: Codul lui Hammurapi (Mesopotamia), Legile lui Manu (India), Legile celor 12 table (Roma).
*Arhitectura: ziggurate în Mesopotamia, pagode în China, templele de la Acropole (Parthenonul, Erechteionul) în Grecia , edificii romane (Altarul Pãcii, Colosseum, Forul lui Traian, Arcul de Triumf).
*Sculptura si pictura: Zeus din Olimpia(Phidias), Doriforul(Policlet), Afrodita din Cnidos(Praxiteles), frescele de la Pompei.
Desi au fost prezentate doar o parte din multitudinea de aspecte ale evolutiei culturii si civilizatiei umane în epoca preistoricã si antichitate, ele sunt suficiente pentru a confirma capacitatea creatoare a omului încã din stadiile timpurii ale existentei pe Terra, încercarea permanentã a acestuia de a interpreta si transforma lumea, de a-si prefigura viitorul potrivit cu nevoile si aspiratiile sale. Într-o exprimare plasticã, cultura a purificat si înãltat fiinta umanã deasupra lumii animale. Perfectionarea simturilor si dezvoltarea gândirii au usurat cãutãrile sale, de a satisface setea de culturã, dar si de a gãsi rãspunsuri la unele probleme puse de viatã, prin îmbinarea utilului cu esteticul în habitatele umane unde s-au derulat tulburãtoare destine.
 
Evolutia omenirii în secolul al XX-lea urmeazã o cale dialecticã, extrem de complexã, cu realizãri culturale de vârf, dar si conflicte generalizate si existenta unor regimuri totalitariste. Puterile europene erau convinse de misiune lor civilizatoare, având credinta cã „sarcina omului alb” (Kipling) este de a lua lumea în grija sa. Nu întâmplãtor, curiozitatea geograficã a fost însotitã de o activitate misionarã catolicã si protestantã, iar expansiunea colonialã a Angliei si Frantei a fost urmatã de pretentiile imperialiste ale Germaniei si Italiei pentru împãrtirea lumii, la care se adaugã promovarea panslavismului de cãtre Rusia care dorea crearea sub autoritatea sa a unei confederatii pentru toti slavii. Evident, s-a dorit ca unele zone ale planetei sã devinã surse de materii prime si piete de desfacere a produselor lumii civilizate. Politica pentru un nou echilibru de forte a neglijat calea diplomaticã în favoarea unei curse a înarmãrilor fãrã precedent si a unor actiuni militare de anvergurã. În acest scop, statele cu interese antagoniste au format douã grupãri politico-militare : Tripla Aliantã, constituitã în 1882, între asa-zisele Puteri Centrale (Germania, Austro-Ungaria si Italia), respectiv Tripla Întelegere (Antanta), apãrutã între 1893 si 1907 ca reactie a Frantei, Angliei si Rusiei. Primul rãzboi mondial a fost declansat la 28 iulie 1914, când Austro-Ungaria a declarat rãzboi Serbiei, ca pretext pentru uciderea la Sarajevo a printului mostenitor Franz Ferdinand, de cãtre un student bosniac, Gavrilo Princip. Statele membre ale celor douã blocuri militare au declarat pe rând mobilizarea, urmate apoi de Japonia, România (1916), Grecia si SUA, de partea Antantei, respectiv de Turcia si Bulgaria, de partea Puterilor Centrale. În prima fazã, strategia militarã adoptatã de Germania s-a bazat pe actiuni ofensive rapide, desfãsurate împotriva Frantei, în est Rusia atacã Prusia orientalã, iar în Balcani, ofensiva trupelor austro-ungare s-a lovit de rezistenta incredibilã a Serbiei. Dupã 1915, rãzboiul a cãpãtat un pronuntat caracter de uzurã, obiectivul principal fiind acela de a produce pierderi cât mai multe adversarului. Se fac mari eforturi materiale si financiare pentru perfectionarea tehnicii de luptã, astfel, pe lângã tunul si mitraliera cunoscute mai de mult, apare acum lansatorul de flãcãri, arma chimicã, tancul, avionul si submarinul, care fac inutilã apãrarea în transee si extind rãzboiul terestru în aer si chiar si sub apã. Se ajunge la un rãzboi total, purtat pe scarã largã, cãruia i-a fost subordonatã întreaga economie a statelor beligerante, populatia civilã fiind supusã la muncã obligatorie, pe lângã efectele negative legate de inflatie si rationalizarea consumului de alimente. În final, Germania, rãmasã singurã, este nevoitã sã capituleze si sã semneze sa 11 noiembrie 1918, armistitiul de la Compiègne. Ca bazã a tratativelor de pace tinute la Paris, între 1919 si 1920, au fost acceptate propunerile fãcute de T.W.Wilson (presedintele SUA) încã de la începutul anului 1918, care prevedeau : suprimarea barierelor economice, reducerea înarmãrilor, evacuarea teritoriilor strãine ocupate de Puterile Centrale, principiul autodeterminãrii pentru formarea unor state nationale, crearea unei Societãti a Natiunilor care sã ofere garantii reciproce tuturor statelor mari si mici privind independenta politicã si teritorialã. Germania, ca tarã învinsã care a sustinut rãzboiul, pierdea 1/ 7 din teritoriu (inclusiv provinciile Alsacia si Lorena) si trebuia sã plãteascã reparatii de rãzboi statelor învingãtoare, fiindu-i interzis sã mai aibã armatã. Imperiul Austro-Ungar pãrãsea scena istoriei, lãsând în urma sa state noi (Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia), iar alte douã state (Italia si România), în virtutea principiului autodeterminãrii, si-au putut întregi unitatea teritorialã. Formarea statului national si unitar român corespunde vointei liber exprimate a populatiei din Basarabia (27.03.1918), Bucovina (28.11.1918) si Transilvania (1.12.1918, Adunarea de la Blaj, de pe Câmpia Libertãtii) de a se uni cu România. Dupã regele Ferdinand I (1914-1921), la tronul României a urmat Carol al II-lea, care a abdicat în favoarea fiului sãu Mihai I (1940-1947). În perioada interbelicã, România Mare îsi consolideazã economia de piatã (1938- an de vârf al productiei industriale) si continuã sã progreseze pe cale democraticã, sub semnul unor importante transformãri social-politice : reforma sistemului electoral (1918), reforma agrarã (1921), adoptarea unei noi Constitutii (1923), legea pentru unificarea administrativã (1925, judete si plãsi), legea electoralã (1926), legea sistemului bancar (1926, concentrarea si centralizarea capitalului). Regimul democratic este întrerupt în 1938, an în care este instauratã dictatura regalã de cãtre Carol al II-lea. În viata politicã, pe lângã Partidul National Liberal (Ion C. Brãtianu) si Partidul National Tãrãnesc (Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod)- rezultat prin fuziunea în 1926 dintre Partidul National Român (Iuliu Maniu) si Partidul Tãrãnesc (Ion MIhalache)- au actionat diverse alte partide, ca : Partidul Poporului (Alexandru Averescu), Partidul Social-Democrat (creat în 1927, prin transformarea Federatiei Partidelor Socialiste), Partidul Comunist (înfiintat la 8 mai 1921, intrat în ilegalitate dupã 3 ani), Partidul Maghiar (Iosik Samuel, Bethlen György), Partidul German, Partidul Nationalist Democrat Crestin (organizatie de dreapta, nationalistã si xenofobã condusã de C.C. Cuza, din care s-a desprins în 1927 gruparea reactionarã „Legiunea Arhanghelul Mihail”, condusã de Corneliu Zelea Codreanu, întâlnitã apoi sub numele de „Garda de Fier”). Pe plan extern, România a participat la fondarea Societãtii Natiunilor (1920) si a format douã sisteme zonale de securitate colectivã- Mica Întelegere (1921, cu Iugoslavia si Cehoslovacia), respectiv Antanta balcanicã (1934, cu Iugoslavia, Turcia si Grecia). În politica externã s-a remarcat Tache Ionescu, dar mai ales marele diplomat Nicolae Titulescu(1882-1914), profesor universitar la Iasi si Bucuresti, , presedinte al Academiei Diplomatice Internationale, Ministru de Externe, delegat al României la Liga Natiunilor. Strãlucit orator, Titulescu a militat pentru instaurarea unui climat de securitate si colaborare internationalã, atrãgând atentia asupra contradictiilor lumii interbelice. La scarã globalã, omenirea trece printr-o crizã politicã profundã, deoarece alãturi de cele trei mari democratii liberale, au apãrut state totalitare de tip comunist si fascist. Un exemplu concludent de manifestare va contradictiilor îl reprezintã Rusia, care în 1917 a trecut printr-o dublã revolutie. În prima etapã, revolutia avut un caracter liberal si a dus la înlãturarea monarhiei tariste, proclamarea republicii si preluarea puterii de cãtre un guvern provizoriu, care dorea un regim constitutional, de facturã occidentalã. În cea de-a douã etapã (socialistã), fractiunea bolsevicã a partidului comunist a reusit printr-o propagandã demagogicã, sã atragã o parte din armatã si la 25 octombrie/7noiembrie 1917, sã rãstoarne prin fortã guvernul de la Petrograd, instaurând astfel dictatura sovietelor. Aceste consilii de muncitori si soldati aveau ca organ executiv central Consiliul Comisarilor Poporului, în frunte cu Vladimir Ilici Lenin, Lev Davidovici Trotki etc. Noul regim, sprijinit de Armata Rosie si de organizatia de represiune internã (Ceka), a reusit dupã trei ani sã elimine adversarii „albi” (partizani ai tarului) si sã impunã asa numita organizare a Rusiei pe baze federative în cadrul URSS. În realitate, URSS a devenit un stat centralist, format din diverse popoare, în care proprietatea privatã a fost desfiintatã, iar drepturile cetãteanului si chiar suveranitatea tãrilor vecine au fost flagrant încãlcate, mai ales în timpul lui Iosif Visarionovici Stalin. Printr-un efort urias si mari sacrificii îndurate de populatie, URSS ajunge în 1940 a treia putere industrialã a lumii supã SUA si Germania. Spre deosebire de Stalin, atât Lenin cât si Trotki au crezul în posibilitatea unei revolutii mondiale conduse de partidele comuniste pentru instaurarea socialismului. În martie 1919, reprezentantii comunistilor din 19 tãri europene, printre care si România, întruniti la Moscova, au pus bazele Cominternului, un fel de partid supranational care promova „lupta de clasã” si urmãrea sã exporte revolutia bolsevicã în întreaga lume. Noua structurã politicã s-a mentinut pânã în anul 1943, când s-a autodizolvat, desigur, cu acordul lui Stalin. Initial, Cominternul a considerat promotorii social-democratiei ca adversari politici, însã dupã 1935, a lansat ideea unor fronturi populare cu o largã reprezentare politicã de stânga, care sã lupte împotriva fascismului. Astfel de fronturi populare câstigã alegerile în1936 din Spania si Franta. Reactia dreptei este atât de puternicã, încât în Spania se declanseazã un rãzboi civil încheiat prin dictatura lui Franco, iar Franta ajunge o tarã divizatã politic si slãbitã de conflictele interne, tocmai în preajma celui de-al doilea rãzboi mondial, când Germania, nemultumitã de statutul de putere învinsã se pregãtea pentru schimbarea raportului de forte în Europa. Instabilitatea politicã a Europei a favorizat ascensiunea la putere a partidelor fasciste în unele tãri, precum Italia (Partidul fascist, creat de Benito Mussolini în 1919, ajunge la putere în 1922 dupã „marsul asupra Romei”) si Germania (Partidul National-Socialist al Muncitorilor Germani- abreviat NSDAP- condus de Adolf Hitler, care devine cancelar în 1933). Tot regimuri de tip fascist au fost instaurate de Horthy în Ungaria (1920) si de Franco în Spania (1939). Termenul de fascism are o dublã semnificatie- de doctrinã si miscare ultrareactionarã, de extremã dreaptã, respectiv de dictaturã teroristã, antidemocraticã, anticomunistã, rasistã(în particular antisemitã), demagogicã si militaristã. Ideologia fascistã s-a inspirat din filozofia lui Nietzsche, care considerã cã civilizatia poate fi salvatã numai prin interventia unei fiinte superioare (Supraomul), fiind necesarã constituirea unei elite viguroase, eliberatã de prejudecãtile moralei traditionale. O astfel de conceptie era cunoscutã de Hitler când a elaborat în închisoare lucrarea sa „Mein Kampf”. Nazismul îsi justificã actiunile militare prin nevoia obtinerii unui „spatiu vital” pentru afirmarea rasei germane de origine superioarã (arianã). Ca si Germania, care nu avea imperii coloniale si era obligatã la autarhie (economie închisã, izolatã), Japonia si Italia revendicau accesul la materii prime, piete externe si dreptul la teritorii coloniale. Primele focare ale celui de-al doilea rãzboi mondial au apãrut atunci când Japonia a atacat China, ocupând Manciuria, iar Italia a ocupat în 1935, Etiopia. Germania, fãrã sã tinã seama de prevederile Tratatului de la Versailles, restabileste serviciul militar, subordoneazã industria armatei (Wehrmacht) si încheie cu Italia protocolul Axa Berlin-Roma, iar cu Japonia , Pactul Anticomintern. Politica de fortã a lui Hitler se manifestã prin anexarea Austriei (1938) sub pretextul unificãrii (Anschluss), iar pe 1 septembrie 1939 atacã Polonia, dupã ce în prealabil s-a asigurat de neutralitatea URSS prin semnarea unui pact de neagresiune cu aceasta, având la bazã protocolul secret Ribbentrop-Molotov. În aceastã situatie, la 3 septembrie 1939, Parisul si Londra au declarat rãzboi Germaniei, rãmânând însã inactive initial. Dupã un rãzboi fulger în est, soldat cu ocuparea Poloniei, armatele germane bine echipate si instruite, sprijinite ce „coloana a V-a” (actiuni de sabotaj organizate de spioni si trãdãtori), au dezlãntuit ofensiva din vest prin invadarea Danemarcei si a Norvegiei, apoi a Belgiei, Olandei, Luxemburgului si Frantei.
Statele din sud-estul Europei (România, Iugoslavia, Grecia) rãmase izolate, cad usor victimã agresiunii fasciste. În urma unui ultimatum, România pierde la 26 iunie 1940 Basarabia si Bucovina de nord, anexate la URSS, iar prin cel de-al doilea dictat de la Viena (30 august 1940), i se impune cedarea pãrtii de nord a Transilvaniei cãtre Ungaria horthystã. La scurt timp, generalul Ion Antonescu instaureazã un guvern militar si acceptã intrarea în tarã a trupelor germane. Politica, lipsitã de scrupule a lui Hitler, reiese si din lansarea operatiunii Barbarossa, de ocupare a URSS si de transformare a acesteia într-o sursã de materii prime si fortã de muncã. Evenimentele care au urmat, au arãtat cã aceastã initiativã a distrus de fapt mitul „invincibilitãtii” armatei germane, deoarece ofensiva sa este opritã la Moscova si Leningrad de popoarele sovietice, fiind obligatã sã suporte rigorile iernii într-un rãzboi de uzurã desfãsurat pe un front foarte larg. Este un fapt nemaiîntâlnit în istorie, când pe lângã exploatarea sãlbaticã a populatiei, se organizeazã în tãrile ocupate un adevãrat genocid împotriva evreilor, slavilor si tiganilor, considerati suboameni (solutia finalã). La rândul sãu Japonia urmãrea sã creeze o zonã de „coprosperitate asiaticã” în Extremul Orient si Oceanul Pacific, reusind sã cucereascã Indonezia, Thailanda, Malaya, Singapore, Indochina, Birmania, Filipine, Hong Kong, China de sud. Distrugerea flotei americane (portavioane, cuirasate) de la Pearl Harbour de cãtre piloti japonezi sinucigasi (kamikaze) angajeazã în conflict SUA, care, nu numai cã stopeazã ofensiva japonezã, ci obtine în 1942 o strãlucitã victorie aeronavalã la Midwai, cu ajutorul portavioanelor. Pe frontul din Africa, ofensiva generalului Erdwin Rommel, supranumit „vulpea desertului”, dupã unele succese initiale, este învins de englezi la EL’Alamein (Egipt), iar debarcarea anglo-americanilor în Maroc si Tunisia, pune capãt rãzboiului absurd în aceastã parte a lumii. Anul 1943 adaugã la bilantul aliatilor înlãturarea lui Mussolini, dupã debarcarea anglo-americanilor în Sicilia si sudul Italiei, lansarea ofensivei de cãtre Armata Rosie, care distruge blindatele germane în bãtãlia de la Kursk, înfrângerea la Guadalcanal a japonezilor care amenintau Australia. Chiar si în aceastã conjuncturã nefavorabilã, Hitler si-a pus mari sperante în rãsturnarea situatiei cu ajutorul noilor arme, de tip bombã zburãtoare V1 si rachetã V2, cu care a si bombardat Londra. De fapt, soarta rãzboiului este decisã la conferinta de la Teheran (28 noiembrie 1943), unde Stalin, Rooesvelt si Churchil au hotãrât lansarea atacului final prin deschiderea celui de-al doilea front în Europa de Vest. Debarcarea la 6 iunie 1944 a trupelor anglo-americane în Normandia a creat un context favorabil pentru România, care a hotãrât la 23 august 1944 sã întoarcã armele împotriva Germaniei, blocându-i astfel si accesul la sursele românesti de petrol. Învins pe fronturile din vest si est, care se apropiau amenintãtor de Berlin, oras supus permanent bombardamentelor aliate, Hitler se sinucide la 30 aprilie 1945, iar Germania capituleazã la 8 mai 1945, rãzboiul fiind practic încheiat. Din pãcate, pentru a determina capitularea Japoniei cu pierderi minime pentru aliati, presedintele SUA, Harry Truman, îsi dã acordul pentru utilizarea bombelor atomice la Hiroshima si Nagasaki, evenimente controversate de istorie, puse sub semnul intrãrii omenirii „în era înarmãrii atomice”.
Organizarea lumii postbelice (regimul politic si trasarea frontierelor) a fost decisã de puterile aliate încã de la Conferinta de la Yalta (4-11 februarie 1945) urmatã apoi de Conferinta de la Postdam (17 iulie-2 august 1945), având urmãtoarele efecte :
- URSS anexeazã Tãrile Baltice, nordul Prusiei orientale, unele teritorii din Finlanda, Cehoslovacia si Romãnia
- Polonia primeste în schimb teritorii compensatorii pe seama Germaniei (granita germano-polonã fiind stabilitã pe râurile Oder si Nisa)
- Germania, inclusiv orasul Berlin, este împãrtitã în patru zone de ocupatie (americanã, englezã, francezã si rusã)
- judecarea si pedepsirea marilor criminali de rãzboi de cãtre Tribunalul International de la Nürnberg, pentru cruzimea si atrocitãtile comise asupra populatiei civile, deportãrile în masã si încercãrile de a extermina poporul evreu în lagãrele de la Auschwitz, Dachau, Treblinka etc.
- pregãtirea Conferintei care sã punã bazele Organizatiei Natiunilor Unite.
De fapt, starea de rãzboi dintre Germania pe de o parte, Anglia si SUA pe de altã parte, a încetat abia în 1951, iar între Germania si URSS, dupã 1955. Începând din anul 1945, tãrile din Europa de Est au intrat în „sfera de securitate” a URSS, transformatã apoi de Stalin în zonã de influentã politicã, unde au fost instaurate regimuri comuniste, autointitulate democratii populare (Polonia, Cehoslovacia, o parte din Germania, România, Ungaria, Bulgaria) sau a sprijinit mentinerea la putere a comunistilor din Albania si Iugoslavia, care preluaserã conducerea încã din timpul celui de-al doilea rãzboi mondial. Cu exceptia Iugoslaviei, în aceste tãri s-a adoptat modelul sovietic, prin trecerea la nationalizarea industriei, bãncilor, transporturilor si telecomunicatiilor, colectivizarea agriculturii, centralizarea si planificarea economiei, impunerea unipartitismului si a ideologiei comuniste, restrângerea drepturilor si libertãtilor cetãtenesti, înlãturarea opozitiei de cãtre politia politicã- trãsãturi suficiente pentru a încadra comunismul în categoria regimurilor totalitare. Sistemul comunist s-a extins si la tãri din afara Europei, precum : China, Mongolia, Vietnam, Coreea, Cuba. Pe de altã parte, democratiile occidentale au cunoscut o dezvoltare economicã rapidã, beneficiind de sprijinul american prin „planul Marshall”, mai ales Japonia si R.F. Germania. În acelasi timp, procesele decolonizãrii au pus în evidentã asa-numitele „tãri din Lumea a treia”, care nu apartin nici sistemului capitalist, nici celui comunist, aflându-se într-o stare cronicã de subdezvoltare. De aceea, în paralel cu relatiile Est-Vest, în politica mondialã a secolului al XX-lea, se vorbeste deseori de relatiile Nord-Sud. Diferentele ideologice manifestate frecvent prin relatii tensionate între cele douã superputeri, SUA si URSS, si în general incompatibilitatea dintre democratiile occidentale si regimurile totalitare sunt cunoscute în istorie ca Rãzboiul rece sau Cortina de fier(dintre Vest si Est). Dezvoltarea omenirii în douã blocuri militare opuse va fi confirmatã oficial prin initierea la Washington (4 aprilie 1949) a Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord de cãtre SUA, Anglia, Canada, Franta, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Islanda si Portugalia, la care au aderat apoi Turcia si Grecia. Ca rãspuns, opt state socialiste europene, printre care si România, au semnat la 14 mai 1955 Tratatul de la Varsovia. În perioada „rãzboiului rece”, sistemul bipolar mondial a trecut printr-o crizã politicã si militarã profundã (rãzboiul din Coreea, nationalizarea în 1954 de cãtre Egipt a Canalului Suez, instalarea în 1962 de cãtre URSS a unor rachete nucleare în Cuba) urmatã între 1963-1975 de o destindere relativã (semnarea de cãtre SUA, URSS si Anglia a „Tratatului cu privire la interzicerea experientelor nucleare în atmosferã, în spatiul cosmic si sub apã”, apoi a „Tratatului asupra neproliferãrii armelor nucleare”, acordul SALT 1 dintre SUA si URSS cu privire la limitarea armamentului strategic, adoptarea la Bucuresti în 1966 de cãtre statele participante la Tratatul de la Varsovia a „Declaratiei cu privire la întãrirea pãcii si securitãtii”, semnarea în 1975 a documentului final al Conferintei de la Helsinki, prin care cele 35 de state participante se obligau sã recunoascã granitele deja existente).
Din pãcate, acest climat de destindere a fost influentat negativ de socul petrolier din 1973, care a declansat o crizã economicã mondialã prin cresterea pretului petrolului de cãtre statele arabe, cumulat cu efectele celor douã rãzboaie arabo-israeliene din 1967 si 1973, la care s-au adãugat conflictele militare dintre Irak si Iran sau între Anglia si Argentina, rãzboaiele civile din Liban si Afganistan, miscãrile anticomuniste din Chile si Nicaragua, amplasarea în Europa (1979) de cãtre sovietici si apoi de cãtre americani a unor rachete nucleare cu razã medie de actiune. Criza economicã a tãrilor occidentale va fi depãsitã abia dupã 1983, mai ales printr-o politicã liberalã promovatã de Margaret Theacher în Anglia, Ronald Reagan în SUA, Helmuth Kohl în Germania si Jacques Chirac în Franta. Desigur, liberalizarea concurentei, robotizarea si informatizarea industriei au condus la disponibilizarea unui numãr mare de muncitori, fapt care a impus luarea unor mãsuri pentru atenuarea nemultumirilor sociale. Alãturi de SUA, care îsi mentine rolul conducãtor în configuratia statelor capitaliste, dupã 1980, creste rolul economic si financiar al Japoniei, având cea mai înaltã ratã de acumulare. În URSS, Mihail Gorbaciov, ales în 1985, lanseazã „glasnostul” (politicã de transparentã a informatiilor) si initiazã „perestroika” (restructurare)- un program îndrãznet de reforme prin care se diminua rolul partidului comunist în favoarea intelectualitãtii, categorie socialã capabilã sã se adapteze la revolutia tehnico-stiintificã si sã revigoreze economia. Sperantele au fost însã înselate, deoarece izbucnirea nationalismelor locale au dus la intrarea într-un colaps economic si dezagregarea statului sovietic - devenit dupã 1991, Confederatia Statelor Independente. În aceste conditii, puterea este preluatã în Rusia de Boris Eltîn, care a decretat încetarea activitãtii partidului comunist si a politiei secrete (KGB). Schimbãrile din URSS au constituit semnalul pentru înlãturarea regimurilor comuniste din Europa de Est, în locul lor instaurându-se democratii bazate pe pluripartidism, respectarea drepturilor omului si a libertãtilor cetãtenesti, economie de piatã, separarea puterilor în stat etc. Pentru România, acest proces istoric de instaurare a principilor statului de drept a fost declansat spre sfârsitul anului 1989 si a cãpãtat aspecte dramatice, fiind soldat cu peste 1000 de morti, printre care si cuplul prezidential Elena si Nicolae Ceausescu.
Prin disparitia CAER si a Tratatului de la Varsovia (1 aprilie 1991), sperantele noilor democratii europene, nevoite sã facã fatã unor tranzitii dure, sunt legate de integrarea în NATO si Uniunea Europeanã (UE), pentru a-si asigura securitatea nationalã si accesul nelimitat la valorile civilizatiei occidentale.
North Atlantic Treatz Organisation(Organizatia Tratatului de Nord) este o aliantã politico-militarã pentru apãrare colectivã, instituitã prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington pe 4 aprilie 1949. România a aderat la NATO în 2004, devenind un partener activ alãturi de de celelalte state membre.
Istoria UE începe în 1950, când Jean Monnet este însãrcinat de ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, sã realizeze un proiect care stã la baza organizãrii „Comunitãtii Europene a Cãrbunelui si Otelului” (CECA), incluzând alãturi de Franta încã 5 tãri semnatare – RFG, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. Alãturi de CECA, în 1957, au fost create EURATOM-ul (pentru utilizarea pasnicã a energiei atomice) si CEE (Comunitatea Economicã Europeanã), cele trei fiind numite Comunitatea Europeanã. De la sase tãri membre CE se ajunge la în 1973 la nouã, prin intrarea Marii Britanii, a Irlandei si a Danemarcei, în 1981 aderã Grecia, iar în 1986 Spania si Portugalia. Pe 7 februarie 1992, la Maastricht, Consiliul European a adoptat Tratatul Uniunii Europene, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, dupã ratificarea sa de cãtre toate statele membre, De fapt, prin Tratatul de la Maastricht se instituie Uniunea Europeanã, structurã care se extinde în 1995 la 15 membrii, apoi în 2004 alte 10 tãri aderã la Uniune. În prezent UE are 27 tãri membre, dupã aderarea la 1 ianuarie 2007 a Bulgariei si României. Prin „strategia de la Lisabona” ,din martie 2000, UE si-a propus ca obiective: modernizarea economiei europene pentru a deveni competitivã pe piata mondialã, încurajarea inovatiilor si a investitiilor în afaceri, adaptarea sistemelor educationale europene la cerintele societãtii informationale. Prin integrarea în UE se urmãreste sã se asigure o bunãstare egalã pentru toatele statele membre, fiind creat în acest scop un sistem de institutii - Parlamentul European, Consiliul European, Comisia Europeanã, Curtea de Justitie, Comitetul Economic si Social, Banca Europeanã de Investitii, Curtea de Conturi. Desi SUA a rãmas singura superputere mondialã capabilã sã joace rolul de „jandarm international”, iar NATO, ca sistem de apãrare colectivã poate sã intervinã în orice parte a lumii (ex. rãzboiul împotriva Irakului, cazul Iugoslaviei), se remarcã cresterea ponderii UE în noua ordine planetarã. În acelasi timp se impune adaptarea la noile cerinte istorice a Organizatiei Natiunilor Unite, fondatã în Conferinta de la San Francisco (26 iunie 1945) cu scopul de a „mentine pacea si securitatea internationalã” prin mãsuri colective eficace. În Carta ONU, pe lângã structura organizatoricã (Adunarea Generalã, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic si Social, Consiliul de Tutelã, Curtea Supremã de Justitie si Secretariatul) sunt mentionate principii de drept international valabile si în prezent – reglementarea pasnicã a diferendelor între state fãrã a recurge la fortã si amenintarea cu forta, de cooperare în rezolvarea tuturor problemelor de ordin economic, social, intelectual si umanitar, de tratament egal al natiunilor mari si mici, de respectare a drepturilor omului etc.
Dacã ratiunea va triumfa, mileniul trei va apartine culturii, singurã alternativã pentru civilizatie si progres.