VOX INVENTICA

 Conţinut
1. Şiruri recurente liniare
2. Metodă de reproducere a materiei vii
3. Evoluţia conceptului de inteligenţă
4. Experiment inedit

                                            Evoluţia conceptului de inteligenţă                                   

Aptitudinile   umane  caracterizează    latura   instrumental - operaţională a personalităţii, organizată   în  sisteme  funcţionale  superior  dezvoltate,  relativ  stabile,  care   mijlocesc  performanţe deasupra  mediei  în  activitatea teoretică, tehnico-aplicativă, organizatorică, artistică sau  sportivă.  Prin fuzionarea şi combinarea specifică a aptitudinilor, se  ajunge la talent  în  măsura în care permit realizarea  de  produse originale cu o înaltă cotă de creativitate.  Aptitudinile sunt  condiţionate  de zestrea  ereditară dar şi de mediul  educaţional în care se dezvoltă  individul.  Ele sunt diversificate şi marchează profund destinul fiinţei umane, deoarece fiecare om porneşte în viaţă cu o zestre  ereditară  singulară  şi  străbate o  traiectorie  socioculturală specifică.  În demersul de consiliere a cadrelor didactice, aptitudinile reprezintă punctul de plecare în orientarea şcolară şi reper pentru opţiunile profesionale ale tinerilor. Inteligenţa  poate fi privită ca un sistem unitar şi armonios de aptitudini care se manifestă prin mecanisme de asimilare şi adaptare de natură funcţională dar mai ales prin inovare şi creativitate. Inteligenţa este un proces complex cu o bogată încărcătură de semnificaţii care a provocat  dezbateri aprinse şi continuă să preocupe specialiştii în psihologie. Încă de la începutul sec. al XX-lea, psihologul englez C. Spearman ,analizând corelaţiile obţinute de la subiecţii supuşi la diverse tipuri de teste, a ajuns la concluzia că inteligenţa implică diverse aptitudini specifice (factori specifici), grefate pe o aptitudine generală comună (factorul g). Metoda analizei factoriale a inteligenţei a fost dezvoltată de L.L. Thurstone şi J.P. Guilford, prin luarea în considerare a unei multitudini de factori, mai mult sau mai puţin corelaţi. După psihologul elveţian Jean Piaget, creatorul epistemologiei genetice, evoluţia inteligenţei în ontogeneză este rezultatul echilibrului operaţiilor mentale (clasare, măsurare, numărare, deplasare spaţio-temporală etc.) obţinute prin interiorizarea acţiunilor practice cu obiectele în structuri mentale dimanice, organizate ierarhic. Orice experienţă din viaţă este structurată pe baza unor scheme psihice degajate de practica socială şi individuală din realitatea obiectivă. Dezvoltarea  inteligenţei la copil  parcurge  succesiv  mai  multe  stadii: senzorio-motor  (de la naştere până  la apariţia limbajului, 15-18 luni),  preoperator (de la apariţia limbajului până la 7-8 ani), al  operaţiilor concrete(de la 7-8 ani până la 10-11 ani), al operaţiilor formale (de la 10-11 ani până 15-16 ani). În stadiul  operaţiilor formale, gândirea devine aptă pentru raţionamente ipotetico-deductive şi experimente ştiinţifice.            
Psihologul  american  Jerome J. Bruner  a  conceput  evoluţia  stadială  a  inteligenţei  în  termeni  mult  mai  flexibili,  în  sensul  că orice  etapă  poate  fi  accelerată prin strategii didactice adecvate.  După Bruner, ”bazele oricărei discipline pot fi predate oricui, la  orice vârstă,  într-o formă potrivită”. El insistă mult asupra necesităţii cultivării la elevi a stilului de învăţare şţiinţific, care îmbină gândirea analitică cu intuiţia.kSfârşitul sec. al XX-lea este marcat de  efortul unor cercetători de cuantificare a inteligenţei, pentru a evalua riguros performanţele elevilor. Este meritul  lui Alfred Binet şi al lui Théodore Simon de a fi  dezvoltat  în 1905, la Paris, primul test de analiză a inteligenţei copilului care, apoi, a fost extins  pentru a măsura inteligenţa omului,  mai precis, indicele nivelului de dezvoltare a inteligenţei, a cărui valoare, exprimată în procente, se obţine prin raportarea vârstei mentale la vârsta cronologică şi înmulţirea cu 100. Textul Stanford-Binet pleacă de la premiza că oamenii se nasc cu o anumită configuraţie a inteligenţei, constituită din abilităţi logice şi verbale, care nu se schimbă pe parcursul vieţii.
O nouă viziune în psihologie a fost adusă de teoria inteligenţelor multiple, publicată pentru prima oară în 1983, în lucrarea “Frames of Mind:The Theory of Multiple Intelligences”,de către Horward Gardner, profesor de teoria cunoaşterii, educaţie şi psihologie la Universitatea Harvard şi de neurologie la Facultatea de Medicină din Massachussetts, SUA. Semnificaţia acestei teorii este extinderea conceptului de inteligenţă tradiţională din sfera logico-matematică şi verbal-lingvistică spre alte disponibilităţi ale omului de relaţionare cu lumea. După Gardner, inteligenţa reprezintă “ abilitatea omului de a-şi rezolva problemele în viaţă sau de a crea produse care sunt valorizate în unul sau mai multe contexte culturale”. Mai târziu, revenind asupra conceptului, afirmă că inteligenţa umană este un “potenţial bio-psihologic de a prelucra informaţia, care poate fi activat pentru rezolvarea de probleme şi crearea de produse preţuite de cel puţin o cultură”. El critică modelul unilateral în care a fost definită, recunoscută şi valorizată inteligenţa umană, oferind un model alternativ, cu implicaţii deosebite în învăţământ . Teoria sa este rezultatul unor cercetări laborioase asupra profilelor cognitive ale copiilor supradotaţi, autişti, savanţi idioţi, oameni cu dificultăţi în învăţare,  persoane care aparţin la diverse culturi. Este bine de remarcat că teoria inteligenţelor multiple nu schimbă ceea ce avem de predat, ne ajută doar să schimbăm modul în care lucrăm cu elevii, să înţelegem faptul că elevii pot fi deştepţi în diferite moduri şi ne instrumentează în a-i ajuta să evolueze în mod diferit. În acest context, misiunea profesorului este de a dezvolta strategii de predare care să permită elevilor să îşi exprime modalităţile multiple de a înţelege şi de a valoriza propria lor unicitate. Scopul este ca fiecare elev să se dezvolte la maximum de capacitate în conformitate cu potenţialul  propriu. Dar nu toţi dascălii au vocaţie pentru profesia aleasă, pentru unii strategiile tradiţionale cu care s-au obişnuit fiind greu de depăşit. Teoria lui Gardner porneşte de la ideea existenţei unor inteligenţe diferite şi autonome ce conduc la modalităţi diverse de cunoaştere, înţelegere şi învăţare.
Se consideră că oamenii posedă nouă tipuri de inteligenţe, şi anume:
1.Inteligenţa verbal-lingvistică sau inteligenţa cuvintelor (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul codului lingvistic; se manifestă la jurnalişti,scriitori, avocaţi, profesori)
 2.Inteligenţa logico-matematică sau inteligenţa numerelor şi a raţiunii (capacitatea de a opera cu modele, categorii, relaţii,de a grupa, ordona şi interpreta date; este întâlnită la matematicieni, contabili, oameni de ştiinţă)
3.Inteligenţa spaţial-vizuală  sau inteligenţa imaginilor, a desenului  şi  a  picturii (capacitatea de a rezolva  probleme  şi  de  a  dezvolta  produse  cu ajutorul  reprezentărilor spaţiale  şi  a imaginilor;  este întâlnită la arhitecţi, pictori, graficieni, sculptori , cartografi, proiectanţi)
4.Inteligenţa muzical-ritmică  sau  inteligenţa  tonului,  ritmului  şi  a  timbrului (capacitatea  de a produce şi de a aprecia muzica, ritmul şi înălţimea sunetelor; se manifestă  la  muzicieni, compozitori, poeţi)
5.Inteligenţa  corporal-kinestezică   sau  inteligenţa  întregului  corp (capacitatea de coordonare motrică şi o bună sensibilitate tactilă; este  întâlnită  la  sportivi,  dansatori,  actori, chirurgi)  
6.Inteligenţa naturalistă sau inteligenţa tiparelor, a regularităţilor şi a comportamentelor (au darul naturii, iubesc şi înţeleg natura, flora, fauna, frumuseţile din mediul înconjurător; se manifestă la fermieri, biologi, ecologi, astronomi )
7.Inteligenţa interpersonală sau inteligenţa interacţiulor sociale(au darul empatic şi al relaţionării, interacţionează eficient cu ceilalţii; este întâlnită la profesori, directori, politicieni, lideri)
8.Inteligenţa intrapersonală sau inteligenţa autocunoaşterii (au darul autoreflecţiei, al metacogniţiei şi capacitatea de autocunoaştre şi autoapreciere corectă; se manifestă la teologi, întreprinzători, scriitori)
9.Inteligenţa existenţială – Gardner e convins că acest tip de inteligenţă este o modalitate de cunoaştere, dar nu a stabilit localizarea sa pe creier.  De aceea este considerată ”o jumătate de inteligenţă”. Se manifestă la filosofi, gânditori, analişti, etc . 
În “Frames of Mind”, H. Gardner afirmă :
* ”Există o inteligenţă în sunet şi una în mişcare, în culoare şi în relaţia umană”.
* ”Muzica este o corporalizare a inteligenţei care este în sunet”.
* “Poetul este o persoană care nu uită niciodată anumite impresii despre care scrie”.  
* “Există limbaje, altele decât cuvintele, simbolurile, limbajele naturii. Există limbajul corpului”. 
* “Inteligenţa socială, dezvoltată la început să rezolve probleme de natură interpersonală, în timp şi-a găsit expresia în crearea instituţiilor sociale”.
Din punct de vedere biologic, inteligenţele sunt independente, în funcţie de zonele corticale care le  guvernează. La nivel individual ele apar în combinaţii, fiecare individ fiind de fapt ,, o colecţie de  inteligenţe”. Întrucât  indivizii au profiluri de inteligenţă diferite, şcoala trebuie să asigure o  educaţie care să maximalizeze potenţialul intelectual al fiecăruia. Un element esenţial în aplicarea  teoriei inteligenţelor multiple la clasă este cunoaşterea profilului de inteligenţă a al elevilor. Aflarea punctelor ,,tari” şi ,,slabe” ale acestora este esenţială pentru stabilirea strategiilor de diferenţiere şi individualizare. Deşi o reţetă general valabilă nu există, cadrele didactice, care doresc să predea în spiritul teoriei inteligenţelor multiple, pot să urmeze succesiunea de paşi:
-determinarea profilului dominant de inteligenţă prin identificarea abilităţilor fiecărui elev 
-familiarizarea elevilor cu teoria inteligenţelor multiple
-conştientizarea de către elevi a combinaţiei proprii de inteligenţe multiple     
-motivarea elevilor pentru a-şi dezvolta inteligenţele multiple                                                     
-asigurarea de către profesor a unui cadru adecvat pentru manifestarea inteligenţelor multiple.
Aplicarea în unităţile şcolare a teoriei inteligenţelor multiple se poate face prin strategii interactive de predare-învăţare-evaluare: portofolii, proiecte, hărţi conceptuale, interviuri, studiu de caz etc. Este important ca profesorul să-şi adapteze stilul de predare la stilul de învăţare a elevilor, pentru realizarea cu succes a obiectivelor operaţionale, exprimate prin verbe comportamentale. De remarcat că teoria inteligenţelor multiple se pretează la aplicarea operaţională a Taxonomiei lui Bloom. Un scenariu didactic care stimulează punctele forte ale elevilor şi evită pe cele slabe va conduce la atingerea dezideratelor într-un mod plăcut şi uşor. Dascălii cu vocaţie profesională promovează strategii didactice care permit elevilor să pună în valoare prin cuvânt, scris sau oral, dar şi prin muzică, desen sau mişcare, disponibilităţile m

                                                                          Experiment inedit

Pentru miracolul  vieţii pe Terra, plantele reprezintă un element esenţial în devenirea spaţio-temporală. Destinul fiinţei umane nu poate fi conceput în afara echilibrelor ecologice stabilite de milenii în biosferă. Trecerea de la de la un simplu culegător de fructe şi vănător de animale sălbatice la practicarea agriculturii a schimbat fundamental raportarea lui Homo Sapiens faţă de natură. În prezent, deşi ingineria genetică poate contribui la modificarea şi chiar apariţia de noi organisme, totuşi secretele vieţii prezintă multe necunoscute. Infuenţa umană asupra ciclului vegetal este importantă atăt teoretic cât şi pactic. Prin defolierea în sezonul cald a unor pomi fructiferi, s-a constatat reluarea ciclului vegetal de producere a florilor, frunzelor şi chiar a fructelor. Experimentul a pus în evidenţă corelarea proceselor biologice din regnul vegetal,  fapt care trebuie aprofundat la nivel genetic pentru a găsi o explicaţie cauzală. Este bine de amintit rezultatele cercetării aplicative ruse, care a utilizat criteriul “distanţei minime de apropiere” pentru domesticirea vulpilor polare. Exemplarele obţinute după mai multe generaţii prin încrucişări selective, au adoptat un comportament social, dar şi-au modificat formele şi culoarea blănii. Aceste dovezi elocente îndeamnă la reflecţie asupra teoriei lui Darwin despre evoluţia speciilor pe Terra, la care se adaugă rolul mutaţiilor genetice în configurarea materiei vii. Se impune o abordare dinamică  a reglării, transmiterii şi prelucrării informaţiei genetice. Evoluţia vieţii pe Pământ nu poate fi lăsată doar pe seama selecţiei naturale a indivizilor mai bine adaptaţi şi a mutaţiilor genetice aleatoare. Cercetările trebuie orientate pe descifrarea unor programe  genetice dinamice, autoperformante şi adaptive la factorii interni şi externi. Deşi mintal putem separa structura  de funcţie şi informaţie, în realitate componetele triadei viului se presupun şi se generează reciproc. Materializarea informaţiei „in actu” din starea „in potentia” presupune derularea secvenţelor diviziunii şi diferenţierii celulelor prin interacţiune cu matricea proteinică  şi semnalele transmise de receptorii specifici. Acestă interpretare este confirmată şi de celulele suşe pluripotente extrase de la un embrion, care se pot dezvolta şi reface ţesuturile afectate de leziuni, boli sau bătrâneţe ale unor organisme compatibile genetic. Pe baza codului geneto-dinamic, morfogeneza reprezintă aranjamentul ordonat al celulelor în structuri spaţiale prin schemele program ale orientării fusului de diviziune, care sunt integrate în ciclul mitotic cu programele de reglare şi control pentru diferenţierea celulelor.
Deşi nucleul este centrul coordonator al celulei, informaţia  genetică este funcţională în structura spaţială a unor câmpuri de celule care capătă specifitate în ţesuturi organe şi sisteme, organizate ierarhic şi integrate  unitar la nivelul  organismului. În compoziţia nucleului intră ADN, ARN, proteine, diferiţi compuşi organici şi anorganici organizaţi în matricea sau sucul nuclear, cromatină sau cromozomi, nucleoli, totul delimitat de o membrană nucleară prin care schimbă materie, energie şi informaţie cu exteriorul. În procesul diviziunii celulare,  ciclul mitotic este corelat cu ciclul nucleolar – nucleolii sunt vizibili în interfază, dispar în profază şi reapar în telofază. Cercetătorii recunosc importanţa nucleolilor în sinteza ARNr şi şi biogeneza ribozomilor, dar şi ca „staţii intermediare” pentru transferul ARNm şi ARNs în citoplasmă. Vom adăuga rolul lor important în morfogeneză, fiind responsabili pentru  pregătirea aparatului mitotic.
Este o mare provocare pentru cercetarea romănească să contribuie la descifrarea mecanismelor vieţii.
Într-o exprimare plastică, viaţa şi moartea formează o unitate de contrarii în devenirea materiei organice, derularea unui program care „cicleză” nivelele inferioare în favoarea celor superioare. Programul „pentru sine” îşi afirmă măreţia în programul „pentru specie” care proiectează indivizii în eternitate. Fiinţa umană este o realizare magnifică a naturii care dă sens şi valoare întregii existenţe.